Campia Romana

LIMITE SI GENEZA
In vasta depresiune care se inscrie ca un golf intre Carpati si Balcani, Campia Romana ocupa partea de la nord de Dunare, iar Platforma Moesica, mai inalta si mai diversificata ca relief , cu alcatuire de roci mai vechi (in mare parte mezozoice), cutate si cu alta evolutie paleogeografica, partea de la sudul fluviului. Cea dintai reprezinta totusi o unitate in sine, care se deosebeste fundamental de componenta sud-dunareana. Daca prin lucrarea sa, devenita clasica in bibliografia geografica romaneasca, G. Vaslan (1915) s-a oprit asupra denumirii de Campia Romana, aceasta s-a dovedit bine gandita si a intrat repede in uzul general. Dar el, bazandu-se pe deosebiri legate de fundamentul diferit si de vechimea mai mare a vestului, cuprindea sub acest nume numai spatiul de la Olt pana la siretul inferior. In conceptia actuala, sub denumirea de Campia Romana se intelege intreaga campie de la Drobeta Turnu- Severin pana la Galati.
Limitele, acestei mari campii sunt, pe cea mai mare parte a intinderii sale, clare.
La sud, valea Dunarii- ce la inceputul secolului nostru se banuia a fi instalata in lungul unei falii, fapt infirmat de cercetarile ulterioare care au dovedit ca nu poate fi vorba nici macar de o flexura (deci fara ruptura tectonica), statele cretatice si cele mai vechi de dedesubt ale Platformei Moesice aplecandu-se lin sub sedimentele mai noi ale Campiei Romane- , prezinta totusi caracterul de limita. Aceasta rezulta din insasi prezenta cursului Dunarii, in lungul caruia lunca joasa si umeda se afla in puternic contrast cu povarnisul semet al Platformei Moesice (care dupa unii cercetatori pastreaza inca ceva din aspectul- atenuat desigur- al fostei faleze). Aceste elemente de schimbare brusca in peisajul geografic fundamenteaza o limita regionala certa.
La fel, spre Podisul Dobrogei, cu alcatuirea lui Geologica mult mai complexa si mai veche, malul drept al fluviului povarnit in fata luncii joase extrem de largi (pe alocuri vertical in calcarele jurasice sau in cele sarmatiene) constituie un element de contrast geografic cu valoare de limita.
La nord, spre tinuturile deluroase ale Podisului Getic si ala Subcarpatilor, desi limita apare clara in cea mai mare parte a ei, a starnit totusi discutii pentru unele sectoare.Incepand de langa pintenul deluros care inainteaza pe langa cotul mare al Dunarii, de la sud de Drobeta-Turnu Severin, limita dintre campie si Platforma Getica este marcata printr-un povarnis jalonat de localitatile Plenita, Radovanu, Craiova. Chiar mai la est, limita dealurilor pe langa Bals si Slatina apare neindoielnica. Numai la marginea platformei Cotmeana trecerea de la dealuri la Campie se face treptat. Indoielile s-au manifestat insa in legatura cu Campia Pitestilor care se inalta insensibil pana la 300m altitudine. Cu toata inaltimea ei mare, nu poate fi contestata apartenenta ei la campii, deoarece prezinta toate insusirile acestora: netezime remarcabila, vai rare si putin adanci., soluri la fel cu cele din campia aflata mai la sud, padurea in palcuri foarte restranse cu esente termofile de campie (cer si garnita etc.) Asemanatoare campiei inalte se intind de altfel si mai la est pe sub limita dealurilor  (Targoviste, Filipestii de Targ, Baicoi), pana in imprejurimile Ploiestilor, unde campia patrunde sub forma unui mare golf intre dealuri, desi in fundamentul acestuia stratele sunt cutate sub o groasa umplutura de depuneri recente. De la Urlati, spre Est, limita subcarpatilor apare deosebit de clara prin povarnisul tivit cu pod gorii vestite si cu un dublu sirag de sate si orase: Buzau, Ramnicu Sarat, Odobesti.

Depresiunea Borsei

Din partea de sud se dechide spre amonte de defileul de la Moisei, ferestruit in gresii dure. Este un compartiment larg, pe valea superioara a Viseului, umplut in mare parte de formatiunile piemeontului Rodnei, dominat de mici munti  de flish paleogen in care sisturile argiloase oligocene sunt puternic ravenate de torenti, care s-au produs in urma dezgolirii pantelor prin defrisari. In partea de vest in Valea Izei si marginea muntilor vulcanici, se desfasoara depresiunea Izei cea mai joasa parte a Maramuresului, cu relief de dealuri prelungi cu spinari netezite, dominate de maguri ce depasesc 600 si chiar 700 metri altitudine.Partea cea mai joasa ”vatra Maramuresului” mai intens populata si cultivata agricol, este bazinul Marei pe unde trec si drumurile de legatura peste munte spre Baia Mare si Cavnic. In afara unor scurte strangulari (cum este cea de la Stramtura), valea Izei este in genere larga, cu terase marginale (mai dezvoltate cele de 15 si 35m). In apropiere de Sigetul Marmatiei, valea Tisei devine o adevarata campie de mare netezime, care a sugerat ipoteza unui stadiu lacustru cuaternar, inca nedovedit.
In intregul ei depresiunea Maramuresului a constituit o adevarata ”tara” nu numai in acceptiunea veche populara, dar si istorica (Terra Maramorosiensis), care isi mentine autonomia pana la sfarsitu secolului al XIV-lea.

Vegetatia si solurile

Corelatia soluri vegetatie- Intrebarea daca au existat mai intai solurile sau vegetatia este cea care a faurit solurile a suscitat interpretari diferite. Este drept intalnim destul de frecvent situatii in care vegetatia premerge formarea solului: pe stanca goala se fixeaza alge si licheni sub care, cu timpul se aduna putin praf; in interstitiile de dezagregare a stancilor se instaleaza chiar mici plante superioare, ca fereguta care continua procesul fizic de faramitare a rocii, in interiorul acelor fisuri producandu-se  un proces microbiologic de humificare a resturilor vegetale si de imbogatire cu substante minerale rezultate din dezagregare. Dar in mod obisnuit se creeaza mai intai conditiile premergatoare ale formarii solului , prin procese de dezagregare (faramitare mecanica a rocii) si de alterare (proces chimic), ducand la formarea scoartei de alterare. La sfarsitul acestei prime faze, roca oricat de dura, este transformata intr-un strat afanat, alcatuit din minerale secundare. Vegetatia- care se instaleaza si ea in etape, incepand cu anumite plante pioner- duce mai departe procesul de solidificare, urmand o continua interactiune reciproca intre cele doua formatiuni, solul si vegetatia, pana ajung la tipuri evoluate de soluri si la asociatii complexe de plante.

Factorul climatic, la randul sau, are o inraurire hotaratoare, prin umiditatea sau uscaciunea locurilor, prin arsita ori inghetul si dezghetul repetat etc... Inca de la 1911, G.Murgoci, intemeietorul pedologiei romanesti, sublinia stransa corelatie dintre acesti factori. Paralelismul printre zonele de vegetatie si cele de soluri, pe fondul diferentierilor climatice, a constituit obiectul binecunoscutei lucrari a lui P. Enculescu despre zonele de vegetatie lemnoasa din Romania, aparuta in 1924, care reprezinta o convingatoare demonstratie a acestei teme, fiecarei zone si subzone de vegetatie corespunzandu-i anumite zone si subzone de soluri.

Daca influenta vegetatiei asupra formarii si evolutiei solurilor se exercita in multiple forme (de pilda prin microclimatul de umbra si de umiditate mai indelung mentinuta sub padure, de insorire si de fixare a prafului si in genere a produselor de dezagregare aduse de vant pe pajisti sau protectia pe care o are invelisul vegetal impotriva eroziunii s.a. ), inrâurirea cea mai de seama, genetica am putea spune, este aceea de cedare permanenta  de resturi organice solului. An de an, la suprafata acestuia prin frunzele moarte si tulpinile ierboase, iar in interior prin radacinile care putrezezc, plantele contribuie la ingrosarea si transformarea solului. In locurile cu vegetatie de pajisti, principala sursa de substante organice pe seama carora se formeaza humusul  in sol o constituie radacinile; la vegetatia de padure sursa de baza o constituie frunzele uscate ce alcatuiesc covorul numit litiera, care variaza in raport cu speciile lemnoase dominante, de aici si deosebirile intre tipurile de soluri de stepa si cele de padure.

Interactiunea vegetatie soluri este insa mult mai complexa. Mentionam de pilda, influenta vegetatiei lemnoase in procesele de podzolire si bioacumulare diferentiate, dupa cercetarile intreprinse in raport cu componenta biocenozelor de padure (molidul favorizand intensificarea acestui proces, fata de alte esente in care el se desfasoara mai lent), si in paralel cu aceasta, procesul de acidificare a solurilor (chiar in padurile de foioase, patrunderea muschilor sau a ericaceelor amplifica acest proces). Toate aceste influente reciproce, prin care se exprima unitatea inseparabila dintre soluri si vegetatie, ne indeamna la o tratare integrata a lor. O facem nu numai pentru justa intelegere a fiecareia dintre cele doua componente ale peisajului geografic ci si pentru a crea o fundamentare  moderna a ansamblului de cunostinte privitoare la mediul ambiant in care se desfasoara activitatea umana pe teritoriul tarii noastre. Cele doua componente -vegetatia si solurile- strans legate intre ele, formeaza de altfel baza diferentierii regionale a tarii noastre si a modificarilor produse in timp, in cadrul peisajelor geografice, caci daca schimbarea formelor de relief se produce foarte lent, in perioade indelungate geologice  (cu execeptia celor care se desfasoara sub influenta dezechilibrelor antropice) daca clima si in raport cu ea , reteaua hidrografica suporta variatii ciclice, de asemenea de foarte lunga durata, vegetatia si solurile sunt cele asupra carora se exercita ”socul” tuturor schimbarilor de peisaj.

Vegetatia foarte sesnsibila la diferentierile climatice, inregistratoare a celor mai fine nuante deosebitoare, iar in ultimul mileniu supusa unor profunde transformari antropice, se schimba mai repede in cadrul evolutiei peisajului; solurile au o persistenta mai indelugata. Ca dovada solurile de padure care se mentin secole dupa ce padurea a fost inlaturata de om. Continuand ca o trena a unor situatii din trecut, solurile dau posibilitatea reconstituirii unor areale de vegetatie de mult disparute. Pentru a se forma, solurile de tipul cernoziomului de pilda au nevoie de minimum 2000- 2500 de ani, iar pentru a se adapta la noile conditii de geocenoze transformate antropic, le trebuie de asemenea un timp relativ indelungat pe scara istoriei. Echilibrul instabil in care sunt transpuse solurile prin aratura si prin inlocuirea radicala a vegetatiei normale a locului devine astfel propice pentru dezlantuirea eroziunii si a distructiei solului. Ne explicam astfel prefacerile fundamentale produse in vegetatia tarii prin extensiunea agriculturii in secolul al XIX- lea in zonele de campie si de dealuri, cand se inregistreaza o impresionanta regresiune a padurii si pajistilor naturale, astfel ca asociatiile originare au devenit o raritate, mentinandu-se doar sub forma crampeie izolate pe la margini de drumuri ori capete de ogoare. Solurile nu au avut ragazul sa se transforme ca vegetatia, in schimb au cazut , adesea prada distrugerilor, indeosebi pe terenurile in panta, fie prin spalarea orizonturilor superioare (eroziune de suprafata sau lamelara), fie prin suvoaie si torenti (eroziune de adancime sau lineara). In felul acesta ambele componente ale peisajului geografic au suferit importante modificari.  (Sursa: ROMANIA de Victor Tufescu lucrare aparuta la Editura Stiintifica 1974, p 231-232)